Artă. Toate artele: literatură, pictură, muzică, etc. Straniu și anapoda: Lucian Blaga e (în memoria colectivă și selectivă a unor clujeni) fotbalist, „Domnișoara Pogany” s-a abstractizat de tot și a devenit roman, iar vernisajele, prilej de întâlnire pentru pișcotari, singurii care mai apreciază arta la adevărata sa valoare…culinară.
S-au scris multe despre „jurnaliștii pișcotari”, blamați, hăituți și ostracizați. Pișcotarii reprezintă, totuși, o formă de rezistență prin cultură. Ei fac front comun la toate evenimentele culturale: lansări de carte, vernisaje, întruniri informale, dezbateri, etc. De obicei, aceștia sunt scriitori sau profesori pensionați, abandonați, seduși de plăceri bachice, pasionați de culise, cuprinși de nevoia stringentă de socializare.
Cred că, aparent, scriitorii ăştia au ceva comun. Părul acela, puţin cârlionţat, de lungime medie, excesiv de unsuros, de o culoare nedefinită, puţin aduşi de spate, cu ochii foarte mici, adânciţi de cearcănele proeminente, puloveraşele acelea ponosite, care dezvăluie, discret, gulerul cămăşii spălacite.
Cafenelele sunt împânzite de artiști, literați, filosofi, jurnaliști ratați sau mediocri, cu aparență boemă. Se găsesc în acel spațiu cultural, zic unii, neconvențional, pentru dezbateri aprinse. În realitate, bodegi, care adună toate rateurile cu iz de intelectuali. Îi surprinzi printre gesticulații, râsete, înjurături și amestec de limbi.
Dacă, de obicei, ești singur, spuneam odată, cu siguranță, în weekend ai toate șansele să fii și mai singur. Cauți terapia, alăturându-te grupurilor de discuții, scormonind după cel mai bun, aidoma personajului din Fight Club.
Muzeul de Artă Cluj-Napoca derulează, de ceva vreme, un program denumit sugestiv „Autoportret”, care oferă artiştilor plastici posibilitatea de a intra în dialog cu publicul. Pe de altă parte, publicul are acces la o imagine de „culise” a creatorilor operelor de artă. Inițiativă lăudabilă, dar foarte puțin mediatizată.
Am participat și eu la una dintre aceste întâlniri. Autoportret Florica Prevenda, expoziția „Timp regăsit”, o biografie, „o revalorizare a sinelui”, cu mici aluzii la perspectivele și elementele memoriei. Într-un cuvânt, o mărturie interesantă despre cum ne valorificăm experiențele trecutului, experiențe umane sau profesionale.
O singură clujeancă interesată. O doamnă de vreo 60 de ani, neofită în ale artei, dar cu o serie de curiozități extravagante: Nu înțeleg de ce apar atâtea mâini?! Uite și acolo, și acolo! Și, auziți, eu cred că dumneavoastră ați încercat să faceți un portret și nu ați fost foarte mulțumită și l-ați mâzgălit! Restul: pișcotari și staff-ul muzeului. Un grup de terapie, prin excelență, la o masă rotundă cu pișcoturi, prăjituri, cafele și vin, mult vin.
În timp ce-i încolăcea lobul urechii cu aprecieri laudative, legate de „autenticitatea gestului creator”, cu elogii despre „the stream of consciousness”, curatorul îi îndemna, cu fast, pe pișcotari: „Șerviți! Serviți, vă rog!”.